există o artă de a fi sincer

Mă întreb cine ar putea contesta sincerităţii însuşirea de a fi una din supremele şi mult râvnitele virtuţi ale sufletului omenesc. Să te uiţi în ochii cuiva şi să afli acolo o privire curată, deschisă, sinceră, să-i asculţi cuvintele şi să fii sigur că în ele nu-şi strecoară codiţa nici urmă de nesinceritate, de interes mărunţel, de neadevăr, să accepţi un sfat convins că el soseşte din dorinţa sinceră a celuilalt de a te învăţa de bine, mă rog, atât cât se pricepe el să-şi dea cu părerea – iată o veche, tare veche năzuinţă a omului, o nevoie vitală a fiecăruia dintre noi, care ne vrem aşezaţi, nu pe nisipurile mişcătoare ale labilităţii şi ascunzişurilor unor firi, ci pe solul ferm, solid al sincerităţii.

Şi atunci, mă veţi întreba pe drept, de ce mai e nevoie de o artă a sincerităţii, asta presupunând – în cazul de faţă – ticluire, aranjare, travestire a unor păreri, a unor adevăruri pe care sinceritatea le-ar putea striga gol-goluţe cu voce tare, în piaţă sau orice fel de loc public? Iarăşi obositoare tactici şi diplomaţii, iarăşi strategii sofisticate? Înainte de a vă răspunde, să hotărâm totuşi împreună un lucru: oare toate adevărurile pe care le credem noi despre cineva îi pot fi aruncate brutal în faţă, oare tot ceea ce gândim noi despre cineva – fie şi foarte sincer – avem garanţia că e un adevăr adevărat, un adevăr obiectiv? Cunosc persoane – hai să spunem, mai mult din zona feminină a umanităţii – care se fălesc cu felul lor deschis de a fi: „Eu sunt sinceră, nu fac complimente dulcege, eu spun în faţă tot ce gândesc!” Şi atunci, la prima întâlnire, ţi-o trânteşte sincer, deschis, în obraz: „Vai, ce prost arăţi azi!” ca şi cum simpla sa constatare ţi-ar putea aduce brusc bujori în obrăjori, ţi-ar şterge cearcănele unei nopţi consumate deasupra manuscrisului şi ţi-ar întinde ridul de la colţul ochiului, căpătat veghind cine ştie ce gând chinuitor de noapte. Acea sinceritate amicală cu care ai fost întâmpinată îţi poate ucide toată ziua, poate adânci curba cearcănelor tale şi-ţi poate crea o stare de disconfort, de neîncredere în tine, care se va risipi greu. A folosit cuiva această „sinceritate”, a întins ea o reală punte de comunicare între oameni, a ajutat pe semenul nostru să-şi ridice tonusul vital, ca să poată avea o zi plină, eficientă? Nu cred, nu cred deloc în această sinceritate dizolvantă, care înfundă omul în labirintul nesiguranţei de sine.

Şi atunci, îşi vor spune adepţii sincerităţii totale, nu înseamnă că ne sfătuiţi să fim parţial sinceri, deci şi parţial falşi, să spunem numai dulcegării, drăgălăşenii dubioase, să nu ne ajutăm prietenul atunci când greşeşte, să nu-i deschidem ochii atunci când e cazul? Dimpotrivă, spun, să-i deschidem larg ochii, dar atunci când e cu adevărat cazul; degeaba o să ne privim duios prietena în ochi şi o să-i spunem sincer în faţă: „Vai, ce păcat că ai un picior mai scurt!” sau „Vai, ce dureros că ai îmbătrânit!” Nu vom putea schimba cu nimic aceste adevăruri dureroase, pe care aşa-zisa sinceritate le face mai neplăcute, mai evidente. Dar e cazul, da, e cazul, ca atunci când vedem că greşeşte vizibil, incontestabil cu viaţa sa, să i-o spunem: „Atenţie sporită, calea aceasta nu e dreaptă, drumul acesta nu e cel bun!” Să-i spunem şi când ni se pare că înfăţişarea sa, că îmbrăcămintea sau pieptănătura sa o cufundă mai curând în ridicol, decât o înalţă în frumuseţe, lucrurile acestea se pot îndrepta uşor. Totul e însă cum spunem, cum încercăm să ne ajutăm semenul. Şi cel mai bun sfat, spus cu superioritate şi ironie, se poate transforma într-o lovitură de bâtă care lasă lat sufletul celui sfătuit. Totul e şi când spunem, unde spunem sincerul nostru adevăr: comunicat brutal în public, sfatul se poate metamorfoza într-o jignire dureroasă şi rezultatul va fi anihilarea totală a bunelor intenţii.

Sinceritatea, această minunată însuşire a omului, e o foarte delicată şi preţioasă armă; mânuită de ignoranţi sau de persoane mai puţin binevoitoare, se poate transforma în opusul său. Fiţi atenţi, suspectaţi-vă uneori sinceritatea, nu se ascunde sub ea o brumă de ironie, o urmă de maliţiozitate? Poate de aceea sinceritatea ar trebui însoţită întotdeauna de modestie, de convingerea că ceea ce crezi tu, chiar foarte sincer, nu e deloc sigur că e şi foarte adevărat. Sinceritatea celui care susţine sus şi tare că el are dreptate, că el ştie ce spune, că el cunoaşte cel mai bine, este o sinceritate care poate fi pusă sub semnul întrebării, al îndoielii. Fără a se arma, în dreapta sa, cu tact, şi în stânga sa cu bunăcuviinţă, sinceritatea poate deveni răufăcătoare, credeţi-mă!

De aceea, îmi îngăduiam eu la început să afirm că da, există o artă de a fi sincer, pe care trebuie să o învăţăm, şcolari sârguincioşi, fiecare dintre noi; învăţătura nu ne strică niciodată, mai ales atunci când materia pe care o aplicăm este cea mai gingaşă substanţă cu putinţă – sufletul, sensibilitatea omenească.